Fost informatician și viitor preot ortodox | De fiecare dată când credeam că știu deja cum să lucrez cu romii, a venit o criză

Martin Halík este din Brno. A lucrat în IT, a avut propria firmă, a vrut să fie celebru și să câștige mulți bani. Dar a hotărât să ajute. Cu ani în urmă s-a gândit să plece în misiune în Africa, în Asia sau să-i ajute pe cei săraci din Ucraina.

Până la urmă s-a oprit în Gemer, în Slovacia, în așezarea de romi Klenovec, și a întemeiat Misiunea Creștină Romă. Trăiește acolo de nouă ani și, datorită și acestei experiențe, se pregătește pentru chemarea de preot ortodox.

În interviu își recunoaște prejudecățile de odinioară față de romi și spune cum a trebuit să se roage ca Dumnezeu să-i dea dragoste pentru ei. Descrie și cum a trăit câteva luni împreună cu ei, chiar în așezarea de romi.

În prezent, împreună cu soția sa, îi ajută pe romi în cinci așezări, le vestește Evanghelia și îi învață. În cadrul lucrării sale universitare de rigorozum, traduce Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur în dialectul romilor din Slovacia centrală.

Împreună cu prieteni și creștini din Brno, ne-am străduit să trăim o viață bună și, încetul cu încetul, am ajuns în punctul în care am vrut să plecăm undeva în misiune.

Ne-am gândit la Africa, la Asia sau la ajutor în Ucraina; atunci era imediat după Majdan. Unii dintre prietenii noștri ajutau acolo pensionari. Până la urmă nu am reușit să plecăm nicăieri, doar în districtul Rimavská Sobota. (Râsete.)

În această zonă era un procent mare de sinucideri, majoritatea copiilor aveau părinți divorțați, iar acolo trăiau mulți oameni bătrâni fără ajutor.

Asta m-a atins și mi-a părut rău. Mi-am zis că voi încerca să ajut puțin în acest loc. Pe vremea aceea aveam o firmă de IT. Când a venit perioada în care colegii mei au început să-și întemeieze familii, a venit și întrebarea: ce facem mai departe? Mi-a venit ideea să-mi cumpăr o casă în Klenovec și să ajut aici.

Când i-am spus unui prieten că încep să lucrez cu romii, prima lui întrebare a fost dacă m-au furat deja. Așa că i-am spus că da, de mai multe ori. La asta mi-a zis: Bine, acum te iau în serios. (Zâmbet.)

A fost un fel de prim test pentru cel care voia să-i ajute. Dar eram deja pregătit pentru asta și de la Brno, unde avem un cartier de romi, pe care îl numim Bronx.

La Brno nu veneam în contact cu ei, dar știam că acolo un coleg de-al meu fusese furat, iar o prietenă de-a mea fusese atacată. Așa că ocoleam din reflex acele străzi.

Aveam o atitudine foarte negativă față de romi. Situația lor mi se părea fără rezolvare. Chiar și o prietenă din Canada, care voia să plece ca misionară la romii din Cehia, am descurajat-o cu mare insistență, spunându-i că nu are rost. Îi ziceam că mai bine să meargă la cei care merită.

A venit un moment în care mi-am spus că, dacă Dumnezeu vrea să-i ajut, trebuie să-mi dea dragoste pentru ei.

Am avut, de exemplu, o experiență cu un rom care mă mințea în toate, hărțuia fetele, trebuia mereu să rezolv ceva cu el; promitea că nu se va mai repeta, dar nu și-a ținut niciodată cuvântul.

Când am ajuns prima dată într-o așezare de romi din Slovacia, m-am speriat și mi-a fost milă de ei. Îmi amintea de pozele și filmările din India. Nu aveam idee că în Slovacia există așa ceva. Cu atât mai mult m-a șocat. Și atunci lucrurile s-au schimbat.

A venit un moment în care mi-am spus că, dacă Dumnezeu vrea să-i ajut, trebuie să-mi dea dragoste pentru ei. A venit atât de supranatural, încât, de la o clipă la alta, parcă i-am îndrăgit cu adevărat. A venit de sus. (Zâmbet.) Asta a fost mai puternic chiar și decât experiențele rele.

Din trecut avem și pilda misionarilor care au mers la canibali și aceștia i-au mâncat. A merge la oameni care ar putea fura ceva sau minți este mult mai ușor.

Ea a fost prima, în afară de duhovnicul meu, care a aflat că sunt în așezarea de romi. Pe atunci mergeam acolo de vreo trei ani. La Brno aveam un mic grup de rugăciune și ea a început să mă întrebe de ce merg în Slovacia.

Și-a dat seama că nu am acolo nici rude, nici cunoscuți. Încet-încet a scos totul de la mine. (Zâmbet.) Asta a inspirat-o și a vrut să se alăture la Brno unui grup local care ajuta prostituate. Dar nu i-a reușit. Apoi a venit, în cadrul unei acțiuni mai mari, împreună cu prietenii, la noi în așezare și i-a mers foarte tare la inimă.

A vrut să ajute acolo. Iar asta ne-a apropiat și mai mult. Așa a rânduit Domnul Dumnezeu să fim acum doi care ajutăm aici.

Când eram încă necăsătorit, m-am rugat ca soția mea să poarte ochelari, pentru că știam că romii nu vor începe să poarte ochelari până când nu-i va purta cineva pe care îl respectă. Și a ajutat foarte mult.

Cred că împreună cu soția am reușit să creăm un mediu de familie plăcut, în care trăim și lucrăm împreună și ne sprijinim unul pe altul.

Credeam că, atunci când se vorbește mult despre ceva, se face puțin. Din afaceri știam că, dacă omul împărtășește ceva, simte succesul și apoi nu mai are motivația să facă. Probabil că nici nu exista un motiv să vorbesc despre asta.

Mama s-ar fi temut pentru mine, dacă ar fi știut. La serviciu oamenii nu prea se interesează unii de alții și, în general, în lumea noastră oamenii trăiesc mai mult fiecare pentru sine. Nu era un subiect. Dacă duhovnicul mi-ar spune că trebuie să vorbesc despre asta, atunci vorbesc.

Iisus a pus ștacheta sus. A spus: Cel care mi-a dat să beau când mi-a fost sete, cel care mi-a dat să mănânc când mi-a fost foame, cel care m-a vizitat în închisoare, acela va intra în Împărăția lui Dumnezeu.

Printre romi mi se pare grozav. Ei sunt smeriți, nu se cred mare lucru, nu condamnă totul pe loc și sunt dispuși să-i asculte pe ceilalți. Smerenia aceasta face mult. Sunt și deprinși cu ea. Intră într-un magazin, vor să cumpere ceva și oamenii sunt grosolani cu ei. Trebuie să îndure toate astea și asta îi învață smerenia. Datorită ei sunt în stare să primească multe.

Când omul vorbește în Cehia cu un necredincios care nu știe nimic despre credință, acesta este deschis în orice direcție – budismului, hinduismului, dar și creștinismului.

În Slovacia, când vorbesc cu un necredincios sau cu cineva care crede doar la margine, nu prea vrea să audă despre creștinism. Îl interesează mai mult ezoterismul sau alte curente.

Mi se pare o experiență asemănătoare cu a lui Hristos. Când a venit la noi, nu s-a născut într-un palat, ci într-un grajd. A mers printre cei săraci și a încercat cea mai mare nevoie, ca acei săraci să nu aibă nicio greutate în a-L primi.

Tot așa făceau și misionarii: oriunde mergeau, primeau cultura locului și trăiau printre oameni. Atunci omul poate să-i înțeleagă mai bine, le cunoaște grijile, nevoile – că în fiecare zi trebuie să mergi după apă, să cauți lemne și că e o problemă să te speli.

Omul trăiește că la fântână stă de vorbă cu oamenii – la fel cum Iisus a stat de vorbă cu samarineanca; e un fel de punct de contact. Multe lucruri se pot înțelege astfel.

Romii se pricep de minune să simtă ce vor oamenii să audă și ce poveste să le spună. (Zâmbet.) Când vine un candidat politic, îi încuviințează tot, și când vine altul, tot la fel îi încuviințează tot. Așa primesc ceva și de la unul, și de la celălalt.

Când vine preotul, îi povestesc niște istorioare de-ale lor din lumea duhovnicească. (Râs.) Ca toți să fie mulțumiți, ca vorba să nu se oprească. Dar când omul locuiește deja cu ei în așezare, se vede cine cum se poartă, ce ierarhie există acolo.

Nu mai știu să facă teatru și te primesc ca pe unul de-al lor. A durat cam cinci până la șase luni până m-am mutat în așezare. Înainte mă rugasem pentru asta și căutam o ocazie, să văd dacă trebuie să fac pasul. Apoi s-a ivit ocazia. Unul dintre ei m-a întrebat dacă nu aș vrea să locuiesc acolo, lângă ei.

Probabil a luat-o drept glumă, dar eu am spus că da. Ne-am înțeles că aș avea acolo o cameră separată, aș plăti chirie și aș merge la ei și să mănânc.

În prima noapte aproape m-am sufocat de fum, a fost groaznic. (Râs.) În nopțile următoare aproape am înghețat. Am învățat să trăiesc cu ușile deschise.

Încet-încet mi-au furat aproape toate lucrurile, dar am observat că, cu cât am mai multe, cu atât dispar mai repede. A trebuit să învăț că îmi ajunge un singur burete de vase, pe care oricum îl pierd în trei zile. Dar dacă cumpăr zece, opt dispar chiar în decurs de o oră. Așa că a trebuit să-mi schimb felul de a face provizii.

Telefonul însă nu mi-a dispărut niciodată. Nici calculatorul, nici portofelul. Când e cineva beat acolo, e mai periculos. Atunci toți din așezare se prefac că dorm, ușile se încuie.

Cred că nu mi-a fost frică. Noaptea erau, ce-i drept, șoareci de câmp și șobolani, și asta te sperie. Dar cu o pisică e deja mai bine. (Râsete.) Dar să-mi fie frică că mă atacă cineva acolo? Nu știu, cred că romii nu sunt chiar așa.

Nu intră atât de des în conflicte și nu au atâtea pe conștiință, cel puțin în comuna noastră. Fiind un sat mic, nu sunt atâtea. Cu cât anonimatul este mai mare, ca de pildă în Brno, cu atât e mult mai rău. Acolo sunt deja și droguri, prostituție, bani mulți.

Mă străduiesc să mă rog pentru toate și, în același timp, am avut mereu duhovnicul meu, care m-a îndrumat duhovnicește. Mi-a spus nu, de pildă, atunci când voiam să cumpăr cai pentru copiii de acolo. După părerea lui, nu aș mai fi avut timp pentru asta.

De multe ori am vrut să fug de acolo, am vrut să las totul. De mai multe ori mi-au stricat mașina, copiii mi-au alergat pe acoperiș. Sau am vrut să-i învăț să cânte la chitară, așa că le-am împărțit chitare, pe care apoi le-au spart.

Am trăit multe momente grele, dar m-a ajutat că seara aveam timp cu Dumnezeu. Mă duceam la împărtășanie și, de cele mai multe ori, totul era deja în regulă.

De fiecare dată când credeam că știu deja cum să lucrez cu romii, venea o criză. Dar când mergeam acolo cu smerenie, să văd cum va fi, atunci era bine.

Romii au o însușire minunată: știu să ierte. De exemplu, o soție și-a înjunghiat soțul cu cuțitul, iar a doua zi el i-a iertat totul și au fost din nou împreună. După o jumătate de an l-a înjunghiat din nou, și el a iertat-o din nou.

Și după aceea nu s-a mai repetat. Câțiva ani relația lor a funcționat și a luat sfârșit abia prin intervenția asistenților sociali, pentru că erau în pragul mizeriei.

Dar iertarea aceasta – soția m-a înjunghiat și eu mă duc a doua zi la ea să mă culc – este puternică. Știu cu adevărat să ierte. Și eu am greșit acolo, dar fiecare zi era ca una nouă. Ne-am iertat unii pe alții pentru tot și am mers mai departe.

Cu această problemă s-au confruntat și alții. În Rusia a slujit Sfântul Ioan de Kronstadt, care a văzut mulți alcoolici. Oamenii trăiau acolo în condiții foarte grele, asemănătoare celor din așezările de romi, și acolo începuse să se răspândească așa-numita cerșetorie de profesie.

Din darurile pe care i le dădeau credincioșii, a construit o casă a iubirii de muncă. Oamenii primeau acolo mereu de mâncare și erau îndrumați să muncească. Erau învățați o meserie, ca să se poată angaja măcar pentru o masă.

Ne străduim să-i învățăm pe copii, ca la maturitate să poată munci și să facă față. Pe adulți îi încurajăm să se apuce de lucru. Am avut o problemă cu bărbații care nu erau obișnuiți să se scoale dimineața sau nu aveau legătură cu nimeni care i-ar fi putut angaja.

Noi am rânduit lucrurile așa: cine avea nevoie putea veni la noi după făină și ulei, ca să-și poată coace pâine, dar trebuia să vină capul familiei. Pentru că bărbatul este responsabil ca familia să aibă ce mânca.

Și trebuia să vină înainte de ora șapte dimineața. La fel este și în Biblie: când israeliții erau în drum, mana le cădea din cer și, ca să nu lenevească, se topea de îndată ce răsărea soarele.

În așezarea de romi din Klenovec s-a întâmplat că au început din nou să boteze copiii, au început să se ocupe de prima sfântă împărtășanie, de care se lăsaseră mai înainte.

Așadar, trebuiau să se scoale încă pe întuneric și să-și strângă de mâncare. Și astfel nu s-a ajuns ca generațiile să se dezobișnuiască de a se trezi și de a munci. Cred că și romilor le-a folosit treptat. De fiecare dată când veneau după făină și ulei, îi întrebam și despre muncă.

Când ne spunea cineva că nu are de lucru, îi dădeam contacte, ca să încerce să sune pe cineva. Slavă lui Dumnezeu, a venit un moment când o sută la sută dintre tații de familie s-au angajat.

În prezent sunt fără lucru poate doar doi. Se țin bine; din când în când pe câte unul îl concediază, de pildă iarna, când e mai puțin de lucru.

Poate că da. Dar a venit foamea și ea i-a silit să rezolve problema. Dacă nu foamea lor, atunci o soție flămândă, care are copiii în grijă.

Totul este legat. Ne adaptăm după oameni, după ce sunt în stare să facă. În Klenovec este un grup mai mare de oameni activi, mai ales copii și tineri, cu care am fost împreună încă de când erau mici. În așezarea de romi din Klenovec s-a întâmplat că au început din nou să boteze copiii, au început să se ocupe de prima sfântă împărtășanie, de care se lăsaseră mai înainte.

Copiii au început să se roage cu noi, să meargă la spovedanie, la împărtășanie. La fel și câțiva adulți. Un adult spune din experiență că, de când vine să se roage la noi, a încetat să consume droguri.

Credea că, atunci când va avea familie, va lăsa și drogurile. Dar nici când a avut copil și familie n-a reușit. Prin rugăciuni a reușit. Spune că nu-l mai trage într-acolo.

Aceste generații de romi nu mai știu să cânte, nici cu vocea, nici la vreun instrument. De când au televizoare, nu mai fac asta. Au multe relații destrămate, mame singure. După ce am venit noi, s-au pus în ordine și relațiile. Cei mai tineri au familii stabile și merge. Parcă le lipseau modelele; se uitau la seriale în care sunt multe feluri de relații, și asta îi strică.

Odată cu promovarea homosexualității s-a ajuns, de exemplu, ca cuiva să i se pună eticheta de homosexual și apoi ceilalți au început să abuzeze de el. Dar când s-a spus că așa nu trebuie să fie, abuzul a dispărut.

Cândva dansau fete minore dezbrăcate, și asta a dispărut. Parcă a venit la ei un sens al vieții, o bucurie. Iar sensul vieții nu îl dă lumea, ci Dumnezeu.

Când omul crede că Dumnezeu există și că cineva îl vede mereu – fie că minte, fie că nu minte, fie că lenevește în pat –, este altfel. Dumnezeu ne-a ajutat mult și prin faptul că fabrica, care angajează două sute de oameni, trebuia deja de trei ori să se închidă și nu s-a închis niciodată. Dimpotrivă, a angajat și alții.

Una din Hnúšťa s-a închis, e drept, dar romii sunt deja într-o etapă în care pot face naveta până în orașul districtului după de lucru. Acum trei ani încă nu ar fi fost posibil.

Când am venit în așezarea de romi, puțini copii știau să scrie și să citească fluent. Știau literele și silabele, dar citeau foarte încet. Nu știam cum să-i ajut, dar datorită cântecelor din cărțile de cântări au învățat să citească fluent.

Apoi am vrut să-i ajutăm mai mult, așa că am început să-i învățăm și matematică, gândire logică, ne-am jucat cu ei jocuri mai complicate. Totul a venit firesc. Nu-i mai distrau lucrurile simple, voiau ceva mai mult. Mergeau mai departe.

Dar apoi s-a întâmplat că, atunci când cineva pleca la școala secundară la Lučenec, ajungea fie la droguri, fie la prostituție.

Albii nu i-au primit automat printre ei, dar i-au primit alți romi. Unii dintre ei erau profitori: au folosit faptul că un rom într-un mediu nou nu are pe nimeni, s-au prefăcut prieteni, i-au dat metamfetamină, iar el trebuia să se prostitueze pentru ei sau să fure.

Un prieten mi-a povestit acest caz. Este foarte periculos să plece de lângă familia care îi ocrotește.

Credem că vom reuși să înființăm o școală secundară la noi, în așezarea de romi, și că vom reuși să rezolvăm aceste probleme. Foarte binevoitoare a fost școala secundară ortodoxă din Michalovce, care le-ar da posibilitatea unui studiu individual. Ar învăța la noi și ar merge acolo la examene.

Bucătar și IT. Mă pricep la IT și îi pot ajuta să găsească de lucru în domeniul acesta. Văd că le place. La cerc îi învățăm să lucreze cu calculatorul, să-și facă imprimeuri pentru tricouri, iar astfel învață și deprinderi de grafică.

În centrul nostru facem tricouri la comandă, și pentru taberele de vară. Specializarea de bucătar este și ea destul de populară printre ei. Mai ales fetele spun că ar vrea să fie bucătărese. În viitor am vrea să oferim și zidăria.

Asta a venit abia prin ajutorul dat într-o așezare de romi. La început am crezut că îi voi ajuta mai ales ca om de afaceri, că le voi găsi de lucru, îi voi învăța și că astfel voi ajuta și regiunea. Apoi am văzut că ei au nevoie mai degrabă de un preot care să-i aducă la Dumnezeu și că, cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor schimba în oameni mai buni.

Fiindcă vin din Cehia, a fost greu pentru mine. În școala generală mă temeam să spun că tatăl meu este preot. Pentru că toți și-ar fi închipuit că e un desfrânat. (Râsete.)

În Cehia era foarte greu de explicat că preoții puteau avea soții și copii. În Slovacia lucrurile sunt mult mai relaxate.

(Zâmbet.) Nu, dar mama nu voia ca tata să umble în rasă sau să o țină de mână, pentru că toți se uitau la ea ciudat. În copilărie am purtat o stigmă, datorită căreia îi înțeleg mai bine și pe romi.

Salariul unui preot nu e mare, nu eram bogați. Acasă eram mulți, nu ne puteam cumpăra sucuri și altele asemenea. Îmi ziceam că siropul mai merge, dar apă beau doar cerșetorii.

Când m-am întâlnit apoi cu oameni bogați și am aflat că și ei beau apă simplă, am început s-o beau și eu.

Unui prieten de-al meu, rom, i s-a întâmplat că nu avea de lucru și nu i-au ajuns banii pentru weekend ca să-și cumpere un suc. Așa că toată sâmbăta și duminica n-a băut nimic, iar luni a venit deshidratat la muncă.

Înțeleg complexele care vin din sărăcie și barierele. Romilor le ajută când ne văd pe mine și pe soția mea bând apă simplă și nebătându-ne capul cu atâtea lucruri – ne îmbrăcăm și în pantaloni de trening fără marcă, uneori rupți, ne încălțăm cu pantofi vechi. Pentru ei contează să poarte lucruri de marcă. Știu că sunt săraci, dar nu vor să arate așa.

Nu au voie să miroasă a fum, trebuie să aibă mâinile curate. Nu vor să stea la soare și să aibă pielea închisă la culoare, de aceea de multe ori nu vor să lucreze afară, pe șantiere.

În Cehia relațiile erau bune, aici în Slovacia mi se par mai rele. Sunt marcate de trecutul recent. Mi se pare că ne merge bine în proiectul Operațiunea Copilul de Crăciun, unde nu ne concentrăm pe deosebiri, ci pe cum să dăruim cât mai multor copii aflați la nevoie. Avem același scop și asta ne unește.

Este un proiect internațional al organizației Samaritan`s Purse, răspândit în toată lumea, care încearcă să ajungă la cei mai nevoiași copii din lume. Primesc un dar frumos, în care găsesc obiecte de igienă și rechizite școlare de bază, dar și o jucărie și bomboane.

Daruri și manuale avem destule, în schimb lipsesc parohiile și comunitățile bisericești dispuse să se implice.

Când am fost în Ucraina, în zona de război, acum cinci ani, oamenii, indiferent de părerea lor politică, s-au unit și i-au ajutat împreună pe cei loviți de război de ambele părți. La Poprad, credincioșii ruși și belaruși au fost primii care au început să ajute refugiații.

Filantropia Ortodoxă din Košice se ocupă de un mare centru de criză de la gara principală din Košice. Scopul nostru este să ajutăm, fie că ajunge la nevoie un ucrainean, un rus, un slovac sau un rom.

În mai am fost hirotonit diacon în catedrala din Košice. Acum fac practica de diacon, iar restul depinde de pronia lui Dumnezeu și de vlădica. (Zâmbet.)

Asta nu știu. Când am venit, am luat-o așa: dacă va fi nevoie, rămân toată viața. Îmi aminteam din trecut că misionarii care veneau la noi, în Cehia, după căderea comunismului, plecau adesea după zece ani și apoi scriau pe Facebook: „Ura, America, am în urmă greul care a fost în Cehia.”

Pe mine m-a rănit asta mai târziu. Nu aș vrea să fac asta nimănui: să fiu undeva și apoi să povestesc cât de groaznic și de greu a fost acolo. (Râsete.)

Acum sunt aici cu soția și cu trei copii, suntem fericiți și mulțumiți. Noi vedem lucrurile așa: romii au calități minunate. Chiar dacă sunt și lucruri grele, și acelea sunt bune.

Cât va voi Dumnezeu, atât vom rămâne. Vom pleca dacă episcopul ne trimite în altă parte sau dacă nu ne vor mai dori aici. (Zâmbet.) Atunci voi lua asta ca voia lui Dumnezeu.